TOAMNA

TOAMNA

Pe strada cu plopi doar vântul colindă,
Frunze foşnesc şi-n aer se plimbă.
Jos un covor din frunze uscate,
În galben-ruginiu şi maro pictate.

E toamnă deplină, şi-i soare-n amiezi,
Rămas-au, din toate, trei frunze mai verzi.
Spre seară, pe ramui, păsari s-adună,
Acolo-noptează, sub clarul de lună.

În zori, cade bruma şi ceaţa se lasă,
Din horn iese fumul, ce bine e-n casă!
Stau vitele-n grajduri, oile-n saivane,
De pază sunt câinii hrăniţi cu ciolane.

Acum, recolta-i strânsă-n hambare,
Şi-n beci totu-i pus la păstrare.
Bem mustul ce fierbe-n butoaie,
Şi frigem pe jar, pastramă de oaie.

E toamna bogată, bucate alese,
Fructe-aromate, noi punem pe mese.
Miroase-a plăcinte şi-a pâine-n cămin,
Pe faţa de masă - carafa cu vin…

Copiii-s la şcoală şi carte învaţă,
Tinerii se-nsoară şi-şi fac rost în viaţă.
Părinţii la muncă, bunicii-n ogradă
Dau foc la frunze şi mătură-n stradă.

Tufănele, crizanteme, armonie de culoare,
Răspândesc parfumul toamnei,
Pana hăt, departe-n zare şi-l combină-n
Dulci arome, amărui, răcoritoare…

Oriunde te-ai duce, te-ntorci iar acasă,
Că viaţa la ţară-i nespus de frumoasă!



O NOAPTE DIN O MIE ŞI UNA

Mi-am dorit să fiu cu tine, să te laşi purtat de val,
şi să-mi dăruieşti iubirea ce mult ne-o doream.
A fost soarta, locul, ceasul, totul sa-mplinit ca-n vis
eu şi tu iar împreuna, ne-am trezit în Paradis.

Mi-ai cântat a câta oară, şoptindu-ţi dorinţa
şi vrăjiţi de întâmplare am plonjat în mare.
Tu înoţi, cauţi izvoare, dulcea alinare...
Îţi răspund, eu sunt ecoul simţurilor tale.

Auzim cum geme marea în ghiocul plin de vrajă
şi vibrează coarda vieţii, sub a Lunii rază.
Am uitat de existenţă, de timpul pierdut,
revenim la începuturi când ne-am cunoscut.

Simt cum Soarele răsare deşi e ascuns sub nori
frumoasă aniversare – plină de comori.
Zorii străpung orizontul năvălind pe sub perdea
o superbă zi de toamnă intră-n casa mea.



ROADELE NATURII

Livada scăldată-n soare,
etalează a ei splendoare:
flori, nuanţe de culoare,
şi miresme-mbietoare.

Albinele lucrătoare
fac de zor polenizare,
nectare din flori adună,
în faguri să le depună.

Mierea fină, aromată,
Regine-i va fi donată,
bine s-o gospodărească
familia să-şi hrănească.

Mai spre seară, florile
îşi închid corolele,
roadele să protejeze,
fructele să modeleze.

Roua-n zori le răcoreşte,
căldura le rumeneşte,
seva le dă vitamine,
Soarele - arome fine.

În livadă am revenit,
fuctele s-au pârguit…
le-am cules în coşuleţe,
pe copii să îi răsfeţe.

Cireşe, vişine, nectarine,
caise, piersici, cu arome fine,
pere-n galben aurite,
mere-n roşu smălţuite.

M-a-mbiat un prisăcar,
oferindu-mi un mic dar
în culori de chihlimbar:
faguri, miere de albine,
şi nectare cristaline.

Mâncaţi, dragii mei copii,
şi în coş veţi mai găsi
flori de câmp, viu colorate,
de iubire s-aveţi parte...



ŢIE

Ai fost călăul meu,
atunci, în plină vară,
când îmbătat de pofte,
m-ai osândit tu, fiară.

Credeai că libertatea
răpindu-mi-o, pe veci
vei reuşi de tine
cu lanţuri să mă legi.

Te-ai înşelat amarnic
călăule hain,
viaţa-mi lângă tine
e ca un cer senin.

Iubesc omul feroce,
înfometat ca fiara,
iubirea e mai dulce
că tu îmi duci povara.

Te mistuie amorul?
în el, sfârşitul tău,
m-ai osândit la viaţă,
te voi iubi mereu.

Cu cât fiara se zbate
în ghearele durerii
cu atât creşte pofta
sălbatică a plăcerii.

În tine nu văd fiara,
văd prada hăituită
ce-n braţele plăcerii
s-aruncă-nebunită.

Osânda ţi-e păcatul,
povara îţi sunt eu;
mă vei iubi o viaţă,
te voi iubi şi eu!


AGONIE

Fără speranţă-n agonie,
privesc murind
în neagra noapte decepţia.
Delirul groazei mă topeşte,
minute trec îngrozitor,
Orgia clipelor de veghe
îmi umple sufletul de dor.

Coşmarul zilelor de ieri
acum este realitate,
Realitatea dură, crudă,
şi în sfârşit – eterna noapte.
Ce simt acum ţie-ţi voi spune:
iubire, ură, deznădejde...
O inimă care se stinge
şi lacrima-ţi ce străluceşte.



FANTEZIE

Când Soarele răsare
în zorii dimineţii
şi oamenii se avântă
în iureşul vieţii,
Al meu suflet pribeag
a şi intrat în noapte
şi-i bântuit sărmanul
de-a demonilor şoapte.

Viaţa mea, sărmana,
e trista resemnare,
onoare şi mândrie
călcate-s în picioare,
Un suflet ce se stinge
acum în voia sorţii
lăsându-se ofrandă
pe altarul sacru al morţii.

Un foc de artificii
şi sunt în altă lume
dar şi aici, iubite,
doar ţie îţi voi spune.
Aşa mi-a fost dat mie,
de tine să n-am parte
dar te-oi purta în suflet
chiar şi-n eterna noapte.


ARIPI ÎN CEAŢĂ

Ceaţa mantia-şi întinde,
a mea inimă cuprinde,
şi trec stoluri de cocori
pe sub cenuşiii nori.

Aripi negre fluturânde,
inimi triste, inimi blânde,
suferind în astă viaţă
pier stingându-se în ceaţă.

Doar pe vârfuri, sus în plopi,
frunze mai tresar uşor
şi-amaru înecat în dor,
se-ngână-n freamătul lor.

Negru sumbru e pământul,
şi puternic suflă vântul,
ceaţa este fumurie
şi mă chemă, mă îmbie...

Liniştea mă copleşeşte,
şi-n noapte mă urmăreşte,
dar acolo, al meu drag,
mă întâmpină în prag.

Braţe strâns înlănţuite,
inimi de amor zdrbite,
încleştarea e firească
ceaţa vrea să ne unească.

Mă doreşti, şi vreau, ştii bine,
sa fiu mereu doar cu tine.
Peste trunchii de copac
trec aripi de liliac.

Şi tu eşti acela care
îmi fură o sărutare...