CROAZIERĂ MEDITERANEANĂ

Hotelul “Titanic”,
sub ploaie de stele,
visează la ziua în care
va naviga pe mare…

Ciripit de păsărele
ne trezeşte de cu zori,
flori de leandru-nmiresmate,
feerie de culori.

Multe alte floricele
gătite de sărbăroare,
etaleaz-a lor corole
cu miresme-mbietoare.

Palmierii de smarald
strălucesc scăldaţi în rouă,
Soarele trimite raze
scindând orizontu-n două.


Marea este ca safirul,
cerul pare azuriu
vapori urcă-n atmosferă,
răsăritu-i auriu.

Vaporul “Speranţa”
cu marinari la cart,
aşteaptă semnalul plecării
- la start!

Ce confort, ce ambianţă,
zi superbă de vacanţă,
profităm de atmosferă
şi plecăm în croazieră.

Marea este liniştită
şi ne leagănă în larg,
la timonă căpitanul,
mai semeţ ca un catarg.

Pescăruşii ne salută,
albe aripi fâlfâind,
peşti în bancuri se adună,
apa pare de argint.

Se zăresc munţii golaşi,
navigăm către cascadă,
o maimuţă stânca pare,
văzută în zare…

Iată, o grotă ne îmbie
cu ecouri chiar din prag,
curajoşii iau o barcă
şi vâslesc prin gang.

Apa cade în cascadă
şi creează valuri,
vasul nostru-i o nălucă
scăldată-n talazuri.

Unii se aruncă-n valuri
şi înoată voiniceşte,
pe alţii, ameţiţi de valuri,
whisky îi trezeşte.

Se iveşte portu-n golf,
şi o briză lin adie,
coborâm în mica barcă,
debarcaderul aşteaptă.

Simţim pământul sub picioare
şi pornim agale…
în bazarul de pe coastă
admirăm artă turcească…

Se oferă spre vânzare
preparate culinare,
peşte şi fructe de mare,
baclava, sarailii,
sucuri, fructe aurii…

Cumpărăm bijuterii,
jucării pentru copii,
cafea negară turcească,
bere să ne răcorească.

Urcăm în autocare
şi ne-ntoarcem din plimbare
la Hotelul “Titanic”
ce pare - cufundat în visare…




NUANŢE


Pe stânci albastre,
pescăruşi ţintesc nemărginirea
şi marea strălucind în larg,
le mângâie privirea.

Valurile înspumate
poartă midii către ţărm,
în nisip rămâne perla
ce o ne-o disputăm.

De n-ai văzut marea,
te îndemn s-o faci acum
să simţi frenezia,
şi al brizei parfum.

O paletă de culoare
de albastru-n multe tonuri.
colorează pietre scumpe,
irizându-le-n halouri.

Albastru-i safirul,
topazul este-albastru,
albastru este cerul,
Pământu-i tot albastru.

Infinitele nuanţe
din albastru derivate,
colorează orizontul
- apă şi cer îmbinate.

Unde albastre
ies din râuri,
din lacuri albastre
sau din cerul înstelat
în oceane reflectat.


Mare, stânci şi valuri albe,
un bărbat pe plajă doarme.

El, bătrânul Lup-de-mare,
cu-a lui frumuseţe
pe fete le ademeneşte
ca să îl răsfeţe:

„Vino langă mine,
te aştept demult,
îmi vei fi iubită,
hai, dă-mi un sărut!
Strânge-mă în braţe,
te voi mângâia,
îţi voi umple viaţa
cu iubirea mea!”

Şi pe creste înspumate
ei plutesc purtaţi de val...
şi îşi dăruiesc iubirea
în flux estival.

La ţărm aşteaptă lotca
şi Luna îi veghează,
dintr-un mănunchi de stele
un far trimite o rază.



FEERIE

Antalia-i locul
spre care zburăm,
la-nceput de vară,
ca să ne bronzăm.
Hotelul Concord
străjuit de piscine,
în Lara elitei,
mă primea pe mine.

Senin şi Soare,
văd munţii în zare
oglindiţi în mare.
Albastru spicat,
nuanţe mediteraneene,
zăresc printre gene;
la orizont
cer şi mare fac front.

Pe pontonul alb
ca un cort de emir
fâlfâie steaguri .
Briza ce unduie
albe perdele
lasă să-ntrevedem
imaculate saltele
şi perne de vis,
prosoapele-ntinse
– un verde deschis.

Veseli, bronzaţi,
şi încinşi de soare
privim orizontul în zare.
În apa albastră
vezi bancuri de peşti
şi broaşte ţestoase
cum nici nu gândeşti.
Freamată marea, briza adie,
Soarele urcă, plaja-i pustie.

Spre seară, mulţimea
se-ntoarce la mare
voind să mai prindă
apusul de soare.
E marea ripsată
şi fină ca moarul,
refluxul o trage în larg
de pe maluri.

Ne-mbie pontonul
şi-n noaptea albastră
privim orizontul
cu Luna-n fereastră.
S-aude o muzica fină,
la noi ajungând
în surdină,
şi ceru-i senin.

Trecut-a vacanţa
şi regretăm,
sub foc de artificii
pe plaje dansăm.
Frumoasă vacanţă
şi marea albastră,
dar vezi? nici o mare
nu-i ca a noastră!

Dacă o priveşti în zare
neagră marea ţi se pare.
Poate şi de-aici ideea
Marea Neagră-i ca femeia,
frumoasă, învălurată
şi de alge parfumată,
navalnică, furioasă,
când nebună, când duioasă…

Soarele în zori răsare
poleind întreaga mare
şi delfinii trec călare
pe albe valuri foşnitoare;
cerul pare decorat
cu nori albi împestriţat.

Ce frumoasă, ce splendoare
Marea Neagră mi se pare,
o cunosc din altă viaţă
şi de-aceea mă răsfaţă…
uneori un val mai mare
mă trimite la plimbare.

Nisipul ei este fin,
pare un covor divin,
cu cochilii presărat,
când păşeşti eşti mângâiat
şi dacă vântul adie
plaja-n valuri se mlădie.
Marea Neagră e albastră,
nici o mare nu-i ca ea,
o iubesc şi-s fericită,
nu se poate compara…


VIS...

Mă cuprindeai timid în braţe,
mă sărutai, mă dezmierdai
şi îmi şopteai cuvinte tandre,
cuprins de vrajă îmi zâmbeai.

Eu m-am lipit uşor de tine,
cu un sărut te-am răsfăţat,
eram doar noi la ţărmul mării
şi briza adia spre larg.

Se-ntunecase orizontu-n zare
şi într-o clipă am văzut,
cum Luna-n nori a dispărut
luând cu sine marea.

Sinistru totul îmi părea…
dune, nisipuri mişcătoare
şi pescăruşii-n zbor gemeau
nemaigăsindu-şi de mâncare.

Deodată însă m-am trezit
în dormitorul însorit
de la Hotelul “Comandor”
având în faţă marea...

Verde ca jadu-i Marea Neagră,
valurile-s creste de spumă albă,
cu alge şi cochilii împodobiţi
acasa ne-ntoarcem bronzaţi, fericiţi.



VACANŢĂ LA DUNĂRE

Alexandru ş-al lui fiu -
Mihăiţă cel hazliu -
au plecat într-o vacanţă
plini de importanţă.

De pe prispa casei vechi
ce dă în grădină
ei privesc spre Dunăre
şi-n taină suspină.

Mai târziu, au hotărât
să se scalde împreună,
au luat cu ei merinde,
vremea este bună.

Dunărea curge în valuri
încărcată cu poveri,
ea transportă înspre mare
şlepuri, barje şi vapoare.

Apa ei învolburată
este galbenă, mâloasă,
c-a plouat în Europa,
nu a fost vreme frumoasă.

Malul abrupt de argilă
mărginit de sălcii
ascunde-o micuţă barcă
cu vâslele roşii.

Este cald, vor să se scalde,
în grabă s-au dezbrăcat
şi în Dunărea gălbuie
amândoi s-au aruncat.

Ei înoată voiniceşte,
apa vrea să-i ia la vale,
dar de barcă ei s-agaţă
şi vâslesc agale.

Pe un vas de croazieră
se dansează vals…
este “Dunărea albastră”
a lui Johann Strauss.

Vezi? acolo, la izvoare,
în munţii Pădurea Neagră,
Dunărea este albastră...
cine poate, să-nţeleagă!

Şapte ţări a străbătut
la noi să ajungă,
în Deltă s-a revărsat
după cale lungă.

Continuu-n Marea Neagră
Dunărea se varsă...
este o binecuvântare,
marea noastră şansă.

Zâmbitori şi fericiţi,
tată şi fiu mână-n mână
se-ntorc la mama Anica
să cineze împreună.



FAUN - ZEUL FECUNDITĂŢII

Pe luciul lacului glisează
- frumoasă, dulce, libertină,
în voaluri fine - o codană -
o libelulă diafană …

În ritmul muzicii-n surdină,
cu graţie de balerină,
cu gesturi ample-şi exhibă
al corpului mister.

Prin dansul ei mărturiseşte
iubirea pentru prinţul care
i-a dăruit ieri un buchet
din albe lăcrimioare.

Din fundal tâşneşte Faun
şi încearcă să o fure,
s-o ducă-n poiana verde
din tainica pădure.

În braţe-o ia şi-n piruete
alunecă pe gheaţă,
pe “Bolero” de Ravel
o cucereşte plin de zel.

Este dorinţa pătimaşă
ce-i captivează şi-i uneşte
într-un sărut prelung
şi gheaţa-ndată se topeşte.

Aplauzele-n cascadă
consacră fecunda pereche,
pe Faun deghizat în prinţ
şi muza... eterna poveste.




VRAJA

Seara, ciorile se-ntorc,
Nimeni nu ştie de unde,
Multe, negre, vorbăreţe,
Roluri părând să înveţe.

Or fi ciorile măicuţe –
fete fără de noroc?
Asta mă-ntrebam aseară
Singură, aşa-ntr-o doară.

Unele mai obosite
Pe antene poposesc,
Parcă-s note-n portative
Muzicale, emotive…

Altele, în parc ascunse,
Stau pe ramuri nemişcate,
Voind somnul să le poarte
în visare, peste noapte.

Una pare că visează,
Tot suspină şi oftează...
Ea-i prezintă unui Paşă
Rochii negre din mătase.

El îi cere să-l iubească
Şi nunta s-o hotărască.
Ea-l întreabă, temerară:
Crezi în dragostea fugară?

Vreau să-ţi dăruiesc palate,
inele cu nestemate,
aurul ce-am adunat,
numai ia-mă de bărbat.

Vai, de stol m-am răzleţit,
Sufletul ţi-am dăruit,
Şi ţi-aş fi alăturea,
Dar nu stă-n puterea mea!

Mâine-n zori, la mânăstire,
Stareţa va da de ştire
Că o maică a plecat
Şi-n cioară s-a transformat.

Stai, îţi pun un văl pe faţă,
Că „nevoia ne învaţă!“...
Nimeni n-o să reuşească,
în deşert, să te găsească.

Se trezeşte mica cioară,
Simte-n suflet primăvară…

Aripile îşi întinde,
Orizontul îl cuprinde,
Vede stolul ei în zare
Şi-l priveşte, visătoare.

Inima-i în piept tresare,
Paşa, demn, ţine-a ei cale.
Călărindu-şi albul cal,
Flutură un negru voal.

El îi pune-n plisc o floare
Şi-o sărută cu ardoare.
Vraja este spulberată:
Ţine-n braţe-o mândră fată.



VRĂJMĂŞIE

Cic-a fost odat-un moş,
ce-avusese un cocoş -
El i-a dat averea toată
şi-o viaţă minunată.

Avea moşul trei copii:
un câine - paznic în vii,
o pisică jucăuşă,
un şoarece, după uşă…

Ea, felină, delicată,
se alintă-n graţii scăldată,
miorlăie şi se răsfaţă
n-are nicio grijă-n viaţă.

El - o latră hămăind-
oare ce-o mai fi dorind?
şi închis în curtea mică,
mârâie către pisică.

Ea pe garduri se cocoaţă
chiar pe poartă, vizavi,
parc-ar vrea să îl provoace,
oare cine poate şti?

El se dă dulău de curte,
casa zice c-o păzeşte,
asta, patru anotimpuri,
chiar de iarna-l troieneşte.

Pisica-i stăpână-n casă,
pe fotolii şi pe masă,
pe şoareci i-a izgonit
şi-şi caută un iubit.

Chiar în zori, dis-dimineaţă,
se spală pe cap, pe faţă,
blana-ntreagă-şi netezeşte
şi în stradă o zbugheşte.

Mai demult, cică, bătrânul
a făcut un mic zapis,
şi-a lăsat averea toată
celor trei, cum le-a promis…
Pisica a pus înscrisul
dup-o grindă, dragii mei,
să ne fie clar “permisul
că pot sta-n casă şi ei”.

Şoricelu-a ros zapisul
şi pisica-l tot aleargă,
câinele o duşmăneşte
fiindcă l-a lăsat în stradă.

Uneori urlă în noapte
şi spune că nu mai poate,
nu mai vrea s-o duc-aşa,
Doamne, ce viaţă grea!

Stăpânii s-au tot schimbat,
azi, câinele doarme-n pat,
zilnic iese la plimbare,
are haine şi mâncare!

Pisica tot cercetează,
casa-ntreagă controlează,
pe stăpâni îi linguşeşte,
şi le toarce, că-i iubeşte.

Pe şoarece l-au uitat,
şi de-atunci s-a răzbunat
“Când pisica nu-i acasă,
şoarecii joacă pe masă!”