Cu turnuri crenelate,
ferstre argintate,
castelul înălţat pe coline,
mă duce cu gândul la tine...
Citeam poveşti şi poezii,
şi ne jucam cu alţi copii,
visam la feţi-frumoşi şi zmei
trăiam emoţii pentru ei.
Însă, când anii au trecut,
visam să-mi furi un mic sărut...
Culegeam flori din pădure,
zmeură, frăguţe, mure,
te ascundeai de mine-n crâng,
şi mă făceai uşor să plâng.
Strigam la tine să revii,
cărările păreau pustii,
mă-nfiorau zgomote mici
era să calc peste furnici.
În ciripit de păsărele
veneai cu două bucheţele
şi îmi cereai pentu o floare
să-ţi dau în schimb o sărutare.
O, câte sărutări ţi-am dat
şi-n braţe tu mai legănat,
eram atât de fericiţi
cu inocenţă-nlănţuiţi.
Acum, când anii au trecut,
şi ştim ce-nseamnă un sărut,
ne amintim cu duioşie
iubirea din copilărie.
Suntem maturi, dar uneori,
când Soarele răsare-n zori,
vedem în apele celeste
castelul alb dintr-o poveste.
MADAME SANS-GENE
Se îndrepta spre cabaret
având în gând un dor discret;
era târziu, în miez de vară,
şi El spera – poate-ntr-o seară...
Apare în fundal Sans-Gêne,
dansând lasciv, uşor obscen,
etalând forme voluptoase,
sub fine franjuri de mătase.
În ritmul indian mimează
o baiaderă ce dansează.
Şiraguri de mărgăritare
are la gât, mâini şi picioare.
Mlădie, corpu-şi unduieşte,
în lungi spirale se roteşte.
Ochii de jar îi ard în noapte,
buzele – rodii, în arşiţă coapte.
Privirile li se-ntâlnesc
întâmplător, pentru o clipă,
cât să-nţeleagă ce-şi doresc
la vremea potrivită.
Înfierbântat, neliniştit,
un cavaler, în noapte,
păşeşte sprinten către Ea
şi vorbele-i sunt şoapte.
Dorinţa-i arde, dulce chin
ce se va stinge-ntr-un suspin,
îmbrăţişări, dulci sărutări,
şi haine sfâşiate...
Au petrecut noaptea
iubind cu multă dăruire,
au adormit abia în zori,
cuprinşi de fericire.
Cu mângâieri, el încearca
dorinţa să-i trezească
şi aşteapta doar un semnal,
chitit s-o cucerească.
Înlănţuiţi în dans divin,
extazul clipei îl trăiesc,
el o sărută murmurând:
„Pot fi iubirea ta, oricând!”
Senină, ochii îşi mijeşte,
cu un sărut îl răsplăteşte
şi îl îmbie cu dulci şoapte:
„Vino, dragul meu, la noapte!”
IUBIREA
Cupidon - un amoraş frumuşel şi drăgălaş,
pus pe şotii şi pe şagă alege perechea dragă.
Amor fulgeră, săgeata voluptăţii îi dă gata,
şi iubirea se strecoră ca veninu-n inimioară.
Iubirea – gingaşă floare o primim şi o dăruim
cu ardoare, cât trăim, celor pe care-i iubim.
Iubirea-i atemporală - auroră boreală
ce viaţa-nfrumuseţează şi o binecuvantează.
Iubirea-i vâltoare-n limpezi ape curgătoare
şerpuind unduitoare, scăldate-n raze de soare.
Iubirea este furtună, vifor sau văpaie,
este jarul ce mocneşte, nu-i un foc de paie.
Iubirea-i torentul care ne prinde-n al lui şuvoi
şi ne duce în ispită, în păcat, pe amândoi.
Iubirea-i lumina care ne înalţă spre sublim,
forţă motice a vieţii, dar dumnezeiesc, divin.
Recoltând rodul iubirii ne desăvârşim deplin
şi-n altarul casei noastre, cu smerenie mă-nchin.
OGLINDA
Două suflete pereche,
Priveau în oglinda veche
Admirându-se-n tăcere,
Gândind la „Luna de miere”.
Ea, suavă si gingaşă,
Arunca priviri poznaşe,
Cucerind bărbatul care
O dorea cu-nfrigurare.
El ştia prea bine ţelul
Şi gândea să-i dea inelul,
Cumpănind clipa în care
Să-i fure o sărutare.
Pe o ferăstruică mică,
Intră-n zbor o păsărică,
În jurul lor se roteşte,
Şi voioasă ciripeşte.
Profitând de întâmplare
Ea-l cuprinde cu ardoare
Şi-l întreabă visătoare:
„O fi semn sau o-ntâmplare?”
„Tu ce-ai vrea, iubita mea?
Psărea mi-a dat ceva”...
Şi-i pune sfios inelul,
Fredonându-i cântecelul:
„Vrei să fii soţia mea?”
„Da! Da! Da!voi fi a ta!”
Şi oglinda, cu pudoare,
Reflectă o-mbrăţişare...
ÎNTREBARE
Venim în astă lume
deplin încrezători,
destinul ne promite
iubire şi comori.
Învăţăm să cerem apă,
mâncare, dragoste mare,
simţim că mama şi tata
sunt fiinţe iubitoare.
Gângurim şi facem paşi
suntem tare drăgălaşi
cercetăm jucărioare,
ne ridicăm în picioare.
Învăţăm pe rând cuvinte,
recunoaştem pe părinte,
ştim să zicem mama, tata,
de plimbare suntem gata.
Şapte ani avem nevoie
să-i intrăm lumii în voie
şi toţi suntem educaţi
de părinţi, bunici şi fraţi.
Acumulăm cunoştinţe
şi ne punem trei dorinţe
să fim mari, să fim iubiţi,
şi să trăim fericiţi.
Adolescenţa ne-nvaţă
ce să preţuim în viaţă:
bogăţia sufletească
cu iubirea ei firească.
Muncii ziua-i dăruim,
dragostei a nopţii boare.
şi în zorii dimineţii
sorbim din nectarul vieţii .
Viaţa este o-ncântare,
ne farmecă, ne vrăjeşte,
şi-n vârtej turbionar
spre adâncuri ne târăşte.
Iată, toată omenirea,
fără să vorbim de rasă,
când îmbătrâneşte moare
părăsindu-şi a ei casă.
Întrebarea ce se pune
şi răspuns încă nu are
“Cum putem rămâne tineri
şi plini de ardoare?”
Am trăit toţi odiseea
şi am dăruit urmaşi
să descopere enigma
plină de suspans.
“Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte”
este încă doar povestea
scrisă într-o carte…
PERPETUU
Sufletul, divina forţă
creatoare de viaţă,
omenirea-nsufleţeşte
dându-i duh şi cutezanţă.
Suflet şi trup, un întreg
ce iubirea o animă,
simbol al trăirilor,
torţă veşnică, sublimă.
Sufletul e raza care
luminează cursul vieţii,
facându-ne buni şi tandrii
chiar din zorii tinereţii.
Sufletu-şi cată pereche,
după datina străveche,
şi-atunci când o găseşte
o minune se-mplineşte.
Suflet bun, mărinimos,
dragoste, afecţiune,
esenţa iubirilor
ce animă-ntreaga lume.
Azi, trăindu-ne viaţa,
arşiţa ne pârjoleşte,
este a iubirii vrajă
ce alt suflet plămădeşte.
Am primit şi am dat viaţă,
întreţinem focul viu,
toţi suntem datori s-o facem
cât nu-i prea târziu.
ARAR
Sunt ofilită şi mă doare,
am fost cândva încântătoare.
Prietenii curte-mi făceau
şi unii-n taină mă iubeau.
Eram cochetă, răsfăţată,
râvnită, mândră, rafinată.
Sincer, pledez nevinovată!
pe-atunci eram imaculată...
Arar, în nopţile cu lună,
doresc să fim iar împreună.
Aştept, dar totu-i în zadar
Tu ai plecat şi n-ai habar.
Acum, trecutu-ndepărtat
îmi pare un vis estompat.
Să te urmez n-aş fi putut,
aveam o fiică de crescut.
Să joci la loterie-nvaţă
când nimeni nu te mai răsfaţă.
Deci, fă hazardul, circumstanţa,
să-ncline uşurel balanţa.
M-am resemnat, însă e greu,
o ştie doar sufletul meu.
De aceea, voi - amicii mei,
să nu rămâneţi singurei.
Copiii-şi trăiesc viaţa lor,
daţi frâu liber viselor!
AMANŢI...
Amanţi vor fi acei copii ce-n ale lor cămine
n-au dragoste şi nu-s iubiţi aşa cum se cuvine.
E dreptul lor să aibă parte şi de iubire-n viaţă
de-aceea caută haihui un suflet ce-i răsfaţă.
Nu îi condamn, că-i dreptul lor să fie fericiţi,
măcar aşa în viaţa lor să fie împliniţi.
Ei şi-au făcut, tineri fiind, familii şi copii
sperau să fie multumiţi, să aibă bucurii.
Dar uneori chiar frumuseţea şi agerimea minţii
îi fac o pradă prea uşoară în gheara suferinţei.
Apoi, se înhamă la jug că mai sunt încă tineri
şi este greu să înţeleagă că nu-i iubeşte nimeni.
Şi nu e drept, tânăr fiind, să-ti sacrifici viaţa,
doar pentru c-ai ales greşit perechea, dimineaţa.
Că-n zorii vieţii nu-ţi dai seama că eşti nefericit
şi tot încerci, pe orice căi, să simţi că eşti iubit.
Apoi, matur fiind, constaţi că te întorci acasă
doar pentru a te odinhni şi ai un loc la masă.
Astăzi e ziua unuia, mâine - o sărbătoare...
alergi să cumperi un cadou şi să oferi o floare.
Dar sufletul nemulţumit plânge-n adâncul firii,
emoţii tandre nu găseşte în zâmbetul privirii.
Şi dintr-o dată-n univers apare strălucirea
sunt ei, amanţii minunaţi, ce-şi dăruiesc iubirea.
Nicicând, nimic n-a fost aşa, dar totul e aievea
de este el sau este ea, ţi-o spune chiar plăcerea...
Dorinţa de a fi iubit nu-ţi trece într-o noapte,
imbold erotic – să trăieşti ale iubirii şoapte...
Eşti zi de zi tot mai surprins cum te trezeşti la viaţă
te-ai dărui la infinit, n-ai vrea să pieri în ceaţă.
Secretul crezi că îl păstrezi de ceilalţi ascunzându-l,
nu vrei rupturi, doar să repeţi - iubirea frematândă.
Prin dragoste purificaţi nu vă temeţi de Soare
şi-n mare voi vă aruncaţi când Luna-n nori dispare...
Nimic nu este aşa sublim ca dragostea-nfocată
Ce o primiţi şi-o dăruiţi amanţilor deodată.
Amanţi - cei care se iubesc doar pentru a lor plăcere,
nu cer nimic, doar dăruiesc imensa lor avere...
Iubire este tot ce au mai scump şi pur în lume
şi nu le pasă de genuni, trăiesc doar o minune.
Se poate întâmpla oricui, oricând în astă viaţă,
să se trezească-n zori de zi c-a rupt a vrăjii mreajă.
Şi oare nu ar fi păcat să-ţi iroseşti iubirea
fără să simţi pe-acest pămant ce-nseamnă fericirea?
Amanţii sunt complementari şi-şi satisfac capricii
ce le-nfrânau de mai mulţi ani, trăind în sacrificii.
Un foc de tabară arzând în noaptea înstelată
înalţă flăcări şi scântei, mocnesc tăciuni în vatră..
MĂRTURISIRE
Trecut-au ani şi anotimpuri
de când Pământul îl umbresc,
a Soarelui caldă lumină
şi-a Lunii raze mă-nsoţesc.
Eu îmi urmez a mea cărare
chiar de-i furtună şi e vânt,
că dacă plouă-mi iau umbrela,
când ninge simt mirajul sfânt.
Niciodată nu-mi schimb ritmul,
inima-mi ţine cadenţa,
încerc de vicii să mă lepăd,
şi să-mi păstrez independenţa.
M-am achitat de datorie,
muncind cinstit, cu dăruire,
şi mi-am crescut cu drag
copila – a ochilor lumină vie.
Nu sunt datoare nimănui,
aş vrea să pot fi generoasă,
chiar de mă supăr momentan,
eu nu ţin supărare-n casă.
Aşa m-au educat ai mei,
să nu încalc poruncile,
şi să mă rog la Dumnezeu,
de câte ori îmi este greu.
Cred în forţa creatoare,
Dumnezeu ne-a ajutat,
datorită lui mai suntem
şi trăim cum ne-a fost dat.
Numai sufletul meu ştie
cât am pătimit în viaţă,
credinţa mi-a dat putere,
sorţii mele sa-i fac faţă.
Dumnezeu fie cu voi,
să n-aveţi griji si nevoi!
PĂMÂNTUL
Planeta albastră-i Pământul
înconjurat de ape
şi chiar scăldat de ele,
este al vieţii leagăn
sub cerul plin de stele,
în zori e plin de rouă,
ziua surâde-n Soare,
apusu-l răcoreşte
cu-nmiresmata-i boare.
Pământu-n anotimpuri
îşi schimb-a lui culoare,
verde-i primăvara
când glia prinde viaţă,
şi este galben vara
când Soarele-l răsfaţă.
Toamna, arama frunzei
îi dă a ei culoare…
Secătuit de vlagă
îl află mândra iarnă
şi-i înveleşte trupul
în stratul de zăpadă.
Pământul hibernează,
profund se odihneşte,
în trup îi fierbe lava
şi inima-i zvâcneşte.
Perpetua-i existenţă
protejată e de Soare,
de Lună, în timp de noapte,
şi stele strălucitoare.
Luceafărul dimineţii
îi trimite a lui rază
să-i trezească muritorii
ce încă profund visează.
Deşteptat din nou la viaţă
Pământul ne ocroteşte,
ne hrăneşte cu-a lui roade,
cu apă ne răcoreşte,
Îi înălţăm în slavă
imn de mulţumire,
din răsărit de soare
şi până la apus.
El ne susţine viaţa
prin roada lui bogată,
ne odihneşte noaptea
când Luna este sus.
Pământu-i nemurirea,
suflarea-i trecătoare,
contactul cu pământul
e-a vieţii desfătare.
Ne naştem din ţărână
fiinţe muritoare
şi-ntreaga noastră viaţă
trăim o transformare.
Pământul ne primeşte,
pe noi, pe fiecare,
când dăm tribut viaţa
din Lumea trecătoare.
